"Numai durerea m-a determinat sa descopar poezia. Dupa atâtea esecuri, simteam nevoia sa plâng, ori nu poti plânge mai bine decât numai prin poezie. Prin poezie plânsul se transforma în cântec..."
Poetul Nicolae Caratana

Inscriptii rupestre.

Decor dobrogean


  • Pe stepa trândava, ca valuri domoale,
    schimbând cameleonic culorile sale,
    aci dragastoasa, cólo vrasmasa,
    sufletul pare si el,
    când un naiv turturel,
    când o vulpe codoasa.

    Cum vaile-ascunse nu-i curma rasufletul,
    înfiat de vreun dâmb tumular,
    simti ca deodata si sufletul
    devine imens si fara hotar.

    Aici am fost ruda cu oile.
    Zbieretul lor mi-a trezit nevoile.
    Aici am fost frate cu caii,
    nechezul lor mi-aducea oaspeti craii.

    Muscând din ogor de-a rasparul,
    de-a dusul si neîntâlnirile,
    plugu-mi parea ca dezgroapa-adevarul
    si desteleneste iubirile.

    Vitica, vatuiul si mânzul
    goneau pe câmpul în jos
    sa prinda chindia si prânzul,
    sa-mi faca sufletul tot mai frumos.
    Ce suflet zanatic de cneaz sau de han
    mistic mâncându-l prin pâinea din lan,
    din sufletul meu, un chervan încarcat cu miragii,
    creste-un amestec de limbi si de peisagii?

    Vreun stramos obidit asfintit în huma,
    cazut în vreo mare neaducere-aminte
    ceruse prin mine-mplinirea-i postuma?
    Sufeream de uitate morminte?

    Luând rabdare de la cai si boi,
    trecând-o apoi prin necunoscutul din noi,
    în noaptea cu stele ca macii în vânt,
    ascultat-am aici la pamânt,
    la iarba ce-n noapte umbla fumuriu,
    si glas auzit-am, un glas zurbagiu.

    Din stepele acestea cu tainic strapântec
    cules-am vreodata primul meu cântec.

Dorul lui Ulise


  • O, fructele de lotus, ce mai hrana,
    si ce mai leac, nicicând dezis!
    Te vindecau de orice rana,
    tineau de foame si de vis,
    de pofta de-a iubi, de-avânt.
    As fi ramas pe-acel pamânt,
    dar glasul patriei, superbul,
    batea, batea în mine toaca,
    si-adulmecându-ma ca cerbul
    plecai sa-mi regasesc Itaca.

    Dragostea lui Calipsň, cetate.
    Un imn cântat din harfa, poate,
    tinea de cântec, de faclii,
    tinea de cel ce-ai vrut sa fii,
    tinea de-o mare împlinire.
    As fi ramas la ea ca mire,
    dar glasul patriei, augustul,
    batea, batea în mine toaca,
    si-mbratisându-ma cu gustul
    plecai sa-mi regasesc Itaca.

    Colind pe mari încoace-ncolo.
    Oricât m-ar prigoni Apolo
    sau zeu-acestor crunte zile,
    când cu Charibde, când cu Scyle
    si-oi fi purtat din gol în gol
    de vânturile lui Eol,
    nimic nu-mi poate stinge para
    de-a-mi regasi odata tara.
    Vreau s-o sarut pios pe frunte,
    sa-i cer mormânt fara uitare
    sapat într-un ecou de munte
    si-n trilul unei ape clare.

Venire


  • Vin de departe, din somnul de urs,
    tarâmul cuvântului ce nu a fost spus
    si-al marmurei ce-si vrea cioplitor.
    Adusu-v-am zestre
    inima mea, o floare de zbor
    si floare de-adâncuri rupestre.

    Dati mâna cu mine, sunt veacul frumos,
    venirea mea, vatra,
    spala-va-va-n cântec de fluier de os
    si-n cântec de fluier de piatra.

Cuvintele


  • Înalti sunt muntii din munti,
    dar mult mai înalti sunt cei din cuvinte:
    În loc de vârste cuvintele-au nunti,
    au lehuzii si morminte.

    La judecata de-apoi
    tuturor li s-ar da o sentinta:
    unora de-a fi îngeri, altora de-a fi strigoi.
    Chiar înger fiind e tot suferinta.
    Chiar si raiul dat ca-nviere
    e tot o durere, tot o durere.

    Mie îmi plac
    cuvintele care vorbesc opac,
    cuvintele-ncinse cu spada,
    când rând pe rând vin si ma prada,
    vin si ma golesc de mine
    fara rusine, fara rusine.

    Îmi plac cuvintele-n chip de hoarda de aur,
    dar si-atunci când devin bacante
    ametite de vin si de laur,
    jucând un joc de-animale si plante.

    Si cuvintele-au boli, au erese.
    Cine a zis ca sunt numai vase alese?
    Doar atât, ca cel mai bolnav,
    cel mai lipsit de ecou
    poate crea lumea din nou.

Desavârsire


  • Cred ca-argint îi curge-n vine.
    Este-acum egal cu sine?
    Parca l-a lucrat o apa
    secole de-a rândul, -nalt
    într-o stânca de bazalt
    si-l trecuse-asa cum este

    din poveste în poveste.

    Parca îl lucrase vântul
    prin milenii mari, cu truda.
    Soarele si-a pus cuvântul.
    Zarea si-l facuse ruda,
    si-l facuse si iubit.

    Si-l trecu din mit în mit.

    Parca lutul,
    nencaputul,
    el zarghitul,
    patimitul,
    totusi greul,
    Dumnezeul,
    si usorul,
    vrajitorul,
    prin milenii
    tot lucrând blagoslovenii,
    si cu anii
    tot lucrând la pogribanii
    l-a desavârsit la fata.

    Si-l trecu din viata-n viata.

Durerea ei


  • Cât de mult s-a rugat la vânt si la vijelie,
    nimeni nu stie.
    Numai eu stiu rugaciunea pietrii
    catre sculptorul de hexametri.

    Soarele
    nu i-a cioplit picioarele.
    Vântul
    nu i-a sculptat cuvântul.
    Vijelia
    nu i-a statuat stihia.

    O, piatra care si-a vrut statuie
    ceea ce-a vrut sa spuie
    si nimeni nu i-a cioplit-o!

    Uitarea ei ma doare, iubito!

Miracole


  • Noapte de noapte ma pun si încherb
    un zbor de vultur, o chemare de cerb.
    Zborul, chemarea, date binete,
    vindeca tara de rau si tristete.

    Noapte de noapte încerc
    sa ma visez cerc.
    Cercul acesta asezat rotund
    apara tara pâna-n strafund.

    Noapte de noapte visez sa fiu
    un cal cu aripi, un cal bidiviu.
    calul acesta, un cal de asalt
    apara tara pâna-n înalt.

    Noapte de noapte ma visez cuvânt,
    un cuvânt-temelie,
    precum un os de domn în mormânt,
    precum o radacina în glie.

    Cuvântul acesta, un cuvânt miroazna,
    vindeca tara de orisice cazna.

Ucenic de zeu


  • Cum se numea, aminte nu mai mi-aduc,
    vântul acela haiduc ...

    Era un vânt satrap,
    un vânt numai cap,
    numai picioare si numai mâini,
    El ma frigea, frigea pe sâni.

    Mi-a zis:
    Esti gata? Drumul e greu.
    Cata sa-l cuceresti prin navala.
    De-acum esti ucenic de zeu,
    o boala ea însasi bolnava de boala.

Niciodata


  • Sunt statuie, dar am sine.
    Daca vii si ma poti frânge,
    ai sa vezi curgând din mine
    arhetipul meu, nu sânge.

    Daca vii si ma poti bate
    pe vis si singuratate,
    se va îndoi ca pomul
    arhiglasul meu, nu omul.

    Dar poti bate o statuie?
    Frânge-o, n-o s-o doara peste.
    Ai s-o zgudui în ce nu e,
    niciodata în ce este.

Mai bine


  • Cuvintele nu se pot vorbi, fara sa fie spalate
    si-apoi cladite cetate.
    Altadata cioplite
    ori toarse în gând stalactite.

    Sa nu pui în ele prea multa lumina.
    Le otraveste la radacina.
    Mai bine le speli
    cu nascociri de-ameteli
    si nascociri de neant,
    pâna devin diamant.