"Numai durerea m-a determinat sa descopar poezia. Dupa atâtea esecuri, simteam nevoia sa plâng, ori nu poti plânge mai bine decât numai prin poezie. Prin poezie plânsul se transforma în cântec..."
Poetul Nicolae Caratana

Arbori.

Somn într-o floare


  • Uneori as vrea sa dorm într-o floare
    un somn aratare,
    un somn naluca,
    somn care sa ma traduca
    în cât mai multe chipuri si fete,
    fie chiar si-n dezmat,
    ele de la mine sa-nvete,
    eu de la ele sa-nvat.

    Dar ce-as putea eu sa le zic,
    când totul s-a spus,
    desi nu s-a spus înca nimic?

Paza


  • Poezia se scrie numai sub paza.
    Trebuie cineva sa-ti dicteze
    unde sa pui viscol, unde sa pui raza,
    unde mireasma, unde pârjol,
    un urcus sau un rostogol.

    Hat din nu stiu care vechime,
    venind un leu sau un bour,
    i-ar lucra înaltime,
    adâncimi, înconjur,
    si-ar veghea sa nu intre
    undeva pe la vintre,
    printre coapse sau printre dinti
    cuvinte ce n-au fost parinti
    si nu au nascut
    nici un zâmbet si nici un sarut.

Nume de leac


  • Sunt frate de uter cu tine.
    Ti-as da un nume, dar nu ma pricep
    cum sa-l termin, cum sa-l încep.

    Uneori cuget:
    Ti l-as întocmi din vocale de muget,
    dar si din coltul semintei, firav,
    spre a nu fi vândut în târguri ca sclav.
    Ti l-as întocmi bob cu bob
    spre a nu fi vândut în târguri ca rob.

    Spre a placea tuturor,
    i-as pune ceva de ogor.
    ca sa fie si greu si usure,
    i-as pune ceva de padure.
    Ca sa tina de tihna,
    i-as pune-o priveliste calma de lac,
    sa fie nume de-odihna,
    nume de leac.

Ramânând tie însuti copil


  • Cauta sa-nveti a citi cenusa,
    sa citesti ce spune usa,
    când intri si când iesi
    greu de ani ne-ntelesi,
    de ani naravasi,
    besmetici sau lasi.

    Dar si de ani de iubire,
    când intra mireasa-nsotita de mire.

    Niciodata nu vei sti cine esti,
    pâna n-ai citit vântul ce bate-n feresti
    si n-ai învatat mestesugul subtil,
    arta de-a crea simtaminte,
    ramânând tie însuti copil,
    devenind tie însuti parinte.

Numai dragostea ramâie


  • Mi-ai facut cuvântul orb,
    din silabe curgea apa.
    Corpul nu mai mi-era corp,
    refuza sa ma încapa.

    Refuza sa ma sustina,
    refuza sa-mi fie vas.
    Vorbele, cersind lumina
    se vorbeau fara de glas.

    Vorbelor le dase spicul ...
    Poruncii sa se priceapa:
    Hai sa rastignim Nimicul
    sau sa fie tras în teapa!

    Numai dragostea ramâie
    pururea un calauz,
    sfânta pâna la calcâie,
    sfânta pâna la auz!

Suflet


  • Adevar va zic voua,
    sufletul meu e suflet numai atunci când ploua!
    Când chiciura-mbraca pomii pe fata,
    iar fiece ram pare-o lampada,
    capat un suflet din flori de gheata
    si din broderii de zapada.

    Orice râu în valuri line
    devine suflet în mine.

    Câmpia în zori,
    când nici o podoaba nu-ti cruta,
    îmi da un suflet bogat în culori
    de pasari în zbor si zvon de caruta.

    Iata ce-mi place mie:
    (o placere pân' la desfrâu)
    Dupa ce am învins o vijelie,
    sa poposesc într-un suflet pârâu

Sfinx


  • Veniti cu topoare, suliti, hangere,
    sa pradam sfinxul de tacere!
    Veniti cu apa, cu foc,
    sa-l pradam de sederea-i pe loc!
    Provocati descarcari de nori
    sa-l pradam de fiori.
    Aduceti fiare ce latra,
    fiare cu foamea adânca,
    sa-l pradam de visu-i de piatra,
    sa-l pradam de vorba-i de stânca.

    De ce sa ne stingem?
    De ce sa fim stinti?
    Sa-l silim sa ne deie secretul
    dupa moarte sa ne facem sfincsi
    încetul, cu-ncetul!

Eu nu am scris nici o carte


  • Eu nu am scris nici o carte,
    cartile m-au scris pe mine.
    Nu ma scriau, ma trimiteau mai departe
    pân' la oricare, pân' la oricine.

    Uneori ma petreceau în oglinda
    sau în ceva stravazut,
    într-o carte care se perinda
    între netrait si nevazut.

    Eu nu ma pricep sa le chem,
    ele ma cheama.
    Cred în mine ca într-un totem
    care-si va naste propria-i mama.

    Parinti straparinti
    Bun va naste în toate partile,
    precum aureola îi naste pe sfinti,
    iar literele îsi nasc cartile.

Chipul


  • Ce de întinderi de nisip!
    Am sa le strabat în lung si în lat.
    Poate vreuna din dune ascunde un chip
    care înca nu s-a format.

    Chipurile se nasc numa-n desert.
    Desertul nu e desert, e devenire.
    Este Timpul copt, Timpul fiert,
    este fire, dar e si nefire.

    El este-ntregul, dar este si partea.
    Niciodata nu moare,
    fiindca el este moartea.
    Si nici nu îngheata,
    fiindca el este viata.

    Dar chipul pe care-l caut eu
    e însusi chipul meu.

    Tocmai de-aceea e greu de gasit.
    Se ascunde supra-nmultit.

Mult mai adânc si mult mai înalt


  • Pasarile ne compatimesc.
    Si-au pierdut aripile, îsi zic,
    zburând nu stiu prin ce viscol ceresc,
    prin ce Absent, prin ce Nimic.

    Totusi ei
    se cred odrasle de zei.

    Goi de aripi, când încearca sa zboare,
    far' a gândi ceva mai rasfrânt,
    în loc sa se-nalte la soare,
    se leaga mai mult de pamânt.

    Sarmanii!
    Daca-ar fi ramas la starea de pasari
    ar vi trait cu mai mult rasuflet
    si mai mult alai,
    fara zbucium de suflet,
    fara goluri de rai.

    Ci eu le raspund,
    desi ele s-ar astepta sa plâng.
    (un raspuns pentru mine si pentru oricare alt)
    Fara aripi, viata e traita mult mai adânc,
    ba chiar si mult mai înalt!